Aho, aho copii si frati,
Stati putin, nu mai mancati,
Inspirati si expirati,
Celulele sa le-ascultati
Si emotia observati,
Sufletul sa-l vindecati!

Ia fiti prezenti mai!
Hai, haaaai!

Maine anul se-noieste,
Plugusorul se-nvecheste,
Caci nu mai brazdam Pamantul,
Ca sa-i protejam structura,
Aplicam permacultura!
Cu mult drag sa punem bobul,
Cu respect culegem rodul,
Hrana verde si gustoasa,
Ajunsa la noi pe masa,
Daruita din iubire
De la Gaia, mama noastra!

Ia fiti verzi, mai!
Hai, haaai!

Sa fim buni sa ne-ocrotim,
Cu caldura sa privim,
Suntem in  acelasi joc,
Hai sa dam cu totii mana,
Stapanii sa dea cu fuga,
Cand uniti strigam intr-una:
“Suntem liberi si puternici
N-o sa luati voi de la noi
Glie mandra si frumoasa,
Casa noastra stramoseasca
Cu paduri, munti si coline
Ape dulci si bogatie.”

Pe strabuni sa-i onoram
Pe urmasi sa-i indrumam!

Ia mai uniti , mai flacai
Si strigati cu totii
Hai, Haaaaai!

 
Picture
Un om merge spre intelepciune asa cum merge la razboi:  vigilent, cu frica, cu respect si cu incredere absoluta. Mergand spre intelepciune sau la razboi in alta maniera este o greseala si cine o face va trai sa-si regrete pasii.

Inamicii pe care omul ii intalneste pe calea invatarii pentru a ajunge un om al intelepciunii sunt cu adevarat formidabili.
Majoritatea oamenilor cedeaza in fata lor. Cand un om incepe sa invete, nu este clar in ceea ce priveste obiectivele lui, scopul lui este incorect, intentiile lui sunt vagi. El spera la o recompensa pe care niciodata n-o va materializa si nu stie nimic despre greutatile invatarii.  Incet el incepe sa invete, la inceput firmitura cu firmitura apoi  bucati tot mai mari si curand gandurile lui incep sa se ciocneasca. Ceea ce invata nu si-a inchipuit si imaginat vreodata….si incepe sa se teama. Invatarea niciodata nu va fi ceea ce se astepta cineva. Fiecare pas in invatare este o sarcina noua si frica pe care omul o experimenteaza se monteaza fara mila. Scopurile lui se transforma intr-un camp de lupta si astfel da peste primul dintre inamicii naturali: FRICA.
Un inamic teribil, inselator si dificil de depasit. Acest inamic ramane ascuns la fiecare cotitura pe cale, pandind, asteptand, si daca omul se inspaimanta in prezenta sa si va fugi, acest inamic va pune capat calatoriei lui.

Ce se intampla omului care fuge in fata fricii?

Nimic nu i se intampla doar ca el nu va invata niciodata, nu va ajunge niciodata un om al intelepciunii. Probabil va ajunge un abuzator sau un inofensiv om speriat. In orice caz el va fi un om infrant.

Si ce trebuie sa faca ca sa depaseasca frica?

Raspunsul este foarte simplu: el nu trebuie sa fuga din fata fricii. El trebuie sa-si sfideze frica si in ciuda ei, el trebuie sa faca urmatorul pas in invatare, si urmatorul pas si urmatorul. El trebuie sa fie complet infricosat si totusi trebuie sa nu se opreasca.  Aceasta este regula si momentul va veni cand primul inamic se va retrage.

Dar nu-i va fi frica iar cand ceva nou se intampla?


Nu, odata ce omul a dizolvat frica este eliberat de ea pentru tot restul vietii. Pentru ca, in locul fricii el dobandeste claritatea. O claritate a mintii care sterge frica. Pe cand asta se intampla, omul isi cunoaste dorintele, el stie cum sa-si indeplineasca dorintele. El poate anticipa pasii noi ai invatarii si o claritate ascutita inconjoara totul. Omul simte ca nimic nu-i este ascuns si astfel se intalneste cu al doilea inamic: CLARITATEA.
Acea claritate a mintii care este asa de greu obtinuta, spulbera frica dar si orbeste. Il forteaza pe om sa nu se indoiasca de el niciodata. Este ca ceva incomplet. Daca omul este prea entuziasmat de aceasta impresie de putere, va ceda in fata celui de-al doilea inamic si se va impotmoli in invatare.
El va fi clar toata viata, dar nu va mai invata.

Dar ce trebuie sa faca ca sa evite infrangerea?

El trebuie sa faca ceea ce a facut cu frica. Trebuie sa-si sfideze claritatea si sa o foloseasca doar pentru a vedea. Si momentul va veni cand va intelege ca a sa claritate este doar un punct in fata ochilor sai. In acest moment va stii ca puterea care a cautat-o indelung in final este a lui. Poate sa faca orice doreste. Aliatii sai sunt la comanda lui. Dorinta lui este regula. Vede tot ce este in jurul lui dar de asemenea se intalneste cu cel de-al treilea inamic: PUTEREA.
Un om la acest nivel cu greu isi observa cel de-al treilea inamic apropiindu-se de el si deodata, fara stire, el va pierde batalia. Inamicul sau transformandu-l intr-un om capricios si crud.

Isi va pierde puterea?


Nu, nu-si va pierde claritatea si puterea niciodata.

Atunci ce-l distinge de un “om al intelepciunii”?

Un om invins de puterea lui moare fara sa stie cum sa o manuiasca. Puterea este doar o povara asupra sortii lui. Acest om nu are control asupra sa si nu poate stii cand si cum isi va folosi puterea.

Si poate sa-si invinga al treilea inamic?

El trebuie sa-l sfideze deliberat. El trebuie sa ajunga sa inteleaga ca puterea care a cucerit-o in realitate niciodata nu este a lui. Trebuie sa ramana pe pozitie tot timpul, folosind cu grija si cu recunostiinta ceea ce a dobandit. Astfel el isi va invinge cel de-al treilea inamic. In acel moment omul va fi la capatul calatoriei de invatare si aproape fara atentionare va da peste ultimul sau inamic: BATRANETEA.

Acest inamic este cel mai crud dintre toti. Nu va putea fi invins complet, doar tinut la distanta. Dar daca omul se debaraseaza de oboseala lui si lasa increderea sa-l patrunda, atunci el poate fi numit un om al intelepciunii. Daca doar pentru un moment scurt cand reuseste in lupta cu acest ultim inamic invizibil...acel moment de claritate, putere si intelepciune este suficient.

din "Invataturile lui Don Juan", Carlos Castaneda



 
Picture
E noapte si trenul mai are 10 ore pana la destinatie. Dupa ce-mi scanez vecinii de compartiment si le salut Prezenta ma chircesc comod pe doua scaune stramte intr-un semisomn relaxant in care imi onoram zilele ce-au trecut.

Zumzetul compartimentului a devenit rapid un decor nesemnificativ. Sa fi trecut o ora cand mi-a atras atentia o voce mai clara si distincta. Era nasu care ne anunta ca trenul o va lua pe o ruta ocolitoare din cauza unei marfar deraiat. Ceea ce inseamna ca ajungem la destinatie cu o intarziere de cel putin 3 ore.
Raman intins cu ochii inchisi si, deloc atins de veste, imi continui torsul.

Barbatul din fata, un tanar de culoare(afro) pe la 35 ani , destul de masiv, cu un accent nigerian(as zice) incepe sa se revolte si cere explicatii . Nasu' ii explica foarte clar si cu profesionalism situatia si ii prezinta o alternativa de traseu, cu o vinovatie acceptata(desi nu a fost vina lui - dar in calitate de reprezentant CFR).
Asta incepe sa se agite si mai tare, incepe sa-si etaleze cu nerv drama explicand precipitat situatia dificila in care era el - intarzia la o intalnire cu niste procurori, pare-se treburi serioase pt el. Si incepe sa-l acuze tot mai vehement pe reprezentantul CFR (omu cu biletele) disturband simtitor atmosfera.

Ceilalti colegi de compartiment asistau la spectacol oarecum afectati si ei de vestea intarzierii trenului, dar mai afectati de scandalul africanului nostru. Cred ca i-a mai explicat nasu' de vreo doua ori toata situatia cu scuzele de rigoare vadit afectat(apasat) de atacul negrului, insa acesta nu contenea, dimpotriva chiar prindea inertie in avantul lui violent cu cat simtea ca domina conflictul. Efortul nasului de a-l calma nu avea nici un sort de izbanda. Asteptam ca nasul sa se apere, sa evidentieze pe buna dreptate ca nu el este responsabil de situatia neplacuta. Nu a facut-o, dar si-a pastrat umilinta, intelegerea si rabdarea care m-au induiosat instantaneu.
Fara sa ma gandesc intervin cu intentia de a readuce calmul si linistea in compartiment, dar in primul rand pentru a-l ajuta pe nas sa iasa din situatia dificila. Omul o merita, si-a pastrat cu sinceritate calmul si bunele intentii.
Raman intins si ii atrag atentia acoperindu-i vocea destul de ferm nigerianului ca deranjeaza tot compartimentul (mai erau si altii care motzaiau), si ii cer sa se calmeze. Asta suprins ramane blocat pt cateva secunde apoi il lasa pe nas si se mobilizeaza pe mine. Se intoarce in scaun si urla la mine ca de ce ma bag si alte grohaieli. Continui si eu ridicand tonul ferm si neafectat, si cand ni se intalnesc ochii printre scaune, sare in picioare si ma trezesc cu namila pe culoar in dreptul picioarelor in fata mea, tot infoiat deasupra mea. Raman intins, calm si prezent, atent...si-l privesc zambind dar vorbindu-i raspicat(la tinta) ca se agita pentru o situatie banala care s-a intamplat si asta este, ca nasul n-are nici o vina...e om ca noi, e doar un angajat . Deloc impresionat de pozitia ostentativa si total dominatoare el fiind deasupra, eu intins pe spate cu abdomenul descoperit, imi mentin luciditatea si bunele intentii de a-l calma, de a-l face sa inteleaga, sa accepte situatia neplacuta dar nerezolvabila...imi insotesc explicatiile cu cateva miscari de maini flexate din incheietura si se trezeste ca se pune la loc la fel de repede cum a sarit, intr-un recul de bombanituri care s-a finalizat ca un ecou in vreo 2 minute.
Simt aplauzele colegilor care-mi multumesc in liniste pt solutionarea conflictului apasator. Si nasu-mi multumeste-n gand. Nigerianu isi reconfigureaza traseul si se pare ca a ajuns la o solutie mentinandu-si atitudinea intzepata, dar in tacere. Toata lumea multumita.
Liniste din nou.

Peste vreo ora ma ridic in scaun sa-mi dezmortzesc oasele si ii gasesc pe batranii din stanga mea, el si ea, bombanind agitati. Ma observa ca-i observ si ridica amandoi vocea catre mine invitandu-ma in oful lor legat de intarzierea trenului.
3 ore intarziere, off, tara asta
, da se poate asa ceva, bla bla bla-uri si off uri peste off-uri
Iaraaa?!, imi spun.
Ei nu se certau cu nimeni, dar se plangeau...si cautau parteneri de hora.
Nu-i las sa continue mai mult de 5 secunde si ii intreb cu o atitudine de "nu conteaza ce varsta ai, vrajeala-i tot vrajeala", dar cu respect: Trebuie sa ajungeti undeva urgent?
A
aaa...nu, nu, imi raspund usor confuzi.
Ii fixez putin si ii aprob usor din cap. Au ramas muti, mi-ar place sa cred intr-o contemplare dar mai degraba a fost o scurtcircuitare, intelegand
totusi ca vaicareala lor e inutila si doar de plictiseala... Deraiati mai ceva ca marfaru, le-am schimbat macazu cu o manevra de luciditate si Prezenta.
Baiatu din spatele meu ma aplauda cu un ras multumitor.
Liniste din nou.

La coborare imi uit caciula si ma intorc in graba. Colegii din vecinatate, mai ales mosu si baba, sunt atenti sa ma indrume sa-mi recuperez caciula cat mai
repede.

...au sarit sa-l ajute pe baiatul cu linistea...din fundul trenului. Multumesc si drum bun in pace.