Suntem constiinte divine, libere si fara limite in realitatea de fond. Viata asa cum o decodificam si intelgem noi este o iluzie , un vis. In ziua de astazi, cand spiritualitatea a ajuns mai mult ca niciodata o piata de desfacere, defilam tot mai des cu astfel de lozinci mai mult acceptate intelectual, dar mai putin integrate in constiinta noastra si in viata cotidiana. Putem cadea de acord DA, SUNTEM DUMNEZEI si TOTUL E O ILUZIE , dar oare ne ajuta asta cu ceva real in viata imediata? Sa cugetam putin.
Chiar daca este vorba de un ADEVAR, aceasta "cadere de acord" cu adevarurile fundamentale -traite de putini, imprumutate si povestite de restu - poate fi reconfortanta la un nivel supreficial, temporar. Este suportul pentru o atitudine pozitiva, increzatoare atata timp cat ne situam in conjuncturi confortabile psihicului si fizicului nostru, ceea ce este foarte bine. Dar oare ne ajuta cu ceva in situatiile mai putin placute si neconfortabile?
Te ajuta cu ceva cand confortul si elementele de siguranta dispar, cand la prima contrazicere, la prima pierdere sau neajuns mental ori material pulsul iti umfla venele, inima incepe sa bata ca nebuna, senzatiile te napadesc din cap pana in picioare si in momentul urmator esti OUT OF CONTROL?
Te ajuta cand in relationarile cu ceilalti dupa primele cuvinte ti-ai si uitat intentia de a imparatasii si a dezvolta o discutie armonioasa si constructiva, alunecand pe nesimtite intr-un joc de suprematie si dominatie de "care pe care" uitand total de Iubire si Pace?
Te ajuta atunci cand iti propui cu determinare si claritate ceva anume, iar in secunda urmatoare te razgandesti si actionezi exact pe dos condus de reactii si forte care decid in locul tau?
Si alte situatii comune din viata de zi cu zi care ne dovedesc, bineinteles ca, de fapt "starea de Dumnezeire" e departe de noi.
Trebuie sa fim foarte corecti si sinceri fata de noi insine, ce vrem de fapt: vrem sa avem dreptate adunand tot mai multa cunoastere sau vrem sa fim fericiti, eliberati de suferinta?
Suntem Dumnezei, dar ne manifestam ca atare sau doar ne place sa facem galagie?
Suntem divini si va vorbesc din proprie experienta, va vorbesc de pe pozitia in care chiar am trait starea de prezenta in afara timpului si materialului, nu in vis, nu in imaginatie, ci in vreo 4 ore de prezenta absoluta cand am vazut toata Iluzia 3D la care-i spunem viata, am vazut toata perfectiunea care ne caracterizeaza, am gustat iubirea neconditionata si fericirea deplina.
Si apoi m-am intors, victorios, complet...o vreme, pana cand durerea si greutatile vietii m-au incercat din nou, relatiile cu familia cu semenii scartaiau in ciuda realizarilor marete. Credeam ca mi-am desavarsit cunoasterea de sine, ca de acum inainte totul va fi lapte si miere, dar m-am trezit intr-un PARADOX greu de acceptat. Nu se poate mi-am spus, repetandu-mi aproape obsesiv in momentele grele: totul e o iluzie, totul e o iluzie, eu sunt perfect, eu sunt lumina.
In zadar, realitatii parea sa nu-i pese de ce vreau eu si mai grav DE CEEA CE SUNT. Durerea era acolo, conflictele persistau in continuare si nimanui nu-i pasa ca suntem Dumnezei care se cearta, Dumnezei care sufera. Si am tras mult in frustari ca "3D-ul ma-sii" nu ma lasa sa ma intorc acasa si am lasat multe lacrimi pana am renuntat si am acceptat ca tot aici sunt, cu voi scriind si impartasind experientele , bucuriile si greutatiile vietii, sperand la o lume mai buna, plecand de jos, de unde ma tinea trufia, aroganta, dorintele, aversiunile, asteptarile. Am tras pana cand am acceptat acest greu PARADOX, pana am inteles ca nu 3D-ul e de vina pentru suferinta mea, ca el saracu face parte la randu-i din creatie si isi are sensu lui. Eu fiind singurul responsabil atunci cand nu imi recunosteam problemele care ma impiedicau sa-mi expandez constiinta, adica sa cresc cu adevarat, nu sa ma autosugestionez in repetitii, credinte sau imaginatie.
Dar e greu sa recunoastem asta, sa ACCEPTAM ca suntem OUT OF CONTROL in multe teste din viata mai ales atunci cand evitam realitatea bazala, asta la care-i spunem Iluzie, care nu e deloc de neglijat, deloc de evitat si ignorat.
E greu sa acceptam cand fugim evitand relationarea cu celilalti ca sunt pe alte cai decat ale noastre, ca impartasesc alte credinte - cand de fapt in relationarea cu ceilalti gasim testele cele mai veritabile, cand de fapt suntem toti pe aceeasi cale, calea Vietii.
E greu de dus si de acceptat viata cu situatiile ei dificile atunci cand defilam cu o proiectie foarte inradacinata despre cum ar trebui sa stea lucrurile, despre cum credem noi ca ar trebui sa simtim si sa traim viata.
Si atunci e mult mai confortabil si la indemana sa cautam alte metode, alte motive si alti vinovati ca sa scapam de suferinta noastra decat sa ACCEPTAM ca de fapt ceea ce caram in noi este adevarata cauza a suferintei.
Chiar aici in Iluzie si in modul cum ne raportam si cum o integram in pachetul vietii sade tot secretul evolutiei umane. Plecand de jos, recunoscand si acceptand adevarata pozitie de pe care ne aflam, intelegand ca suntem limitati nu de un adevar neacceptat si neintegrat in mentalul nostru, ci de probleme reale cu care se confrunta fiecare dintre noi, probleme care ne tin jos in densitatea grea a vibratiei materiale.
Pana nu recunoastem ca avem o problema, n-o putem rezolva.
Iar cand ne imbracam in cuvinte mieroase atunci cand nu e cazul inseamna o negare a problemelor in loc de o recunoastere a lor. E greu parteneriatul cu sinceritatea si cu cat investim mai mult timp in autosugestionari marete cu atat mai greu si mai dureros va fi sa ne recunoastem ca de fapt suntem departe de pacea si libertatea unei constiinte divine.
Cum poti fi perfect cand dorintele si aversiunile te chinuie pana-n maduva oaselor, cum poti fi Dumnezeu cand frica te conduce?
Vorbesc doar in numele meu si de pe o pozitie in care recunosc ca e de munca sustinuta de rabdare, curaj, sinceritate pana sa fiu pe deplin propriul stapan, pana sa fiu fara Frica, permanent in PACE si IUBIRE, iar cei care traiesc deja pe deplin si cu adevarat in constiinta de Dumnezeu ma vor ierta si ma vor intelege daca considera ca gresesc. Desi nu e cazul sa ma explic in fata unei constiinte divine, nu vreau sa-i contest, sa-i contrazic in discutii elaborioase privind natura noastra si realitatea, vreau doar sa invit la echilibru, la o abordare sanatoasa, practica si cu adevarat folositoare pentru bunastarea personala si cea de ansamblu. O abordare ancorata in viata pamanteneasca, cea care inevitabil o vom experimenta pana la finalul vietii.
Si o abordare sanatoasa pentru mine inseamna acceptarea, cercetarea in detaliu si la radacina a slabiciunilor care ne incearca, nu negarea lor.
Mascand un trup nespalat cu o haina de lux nu va opri mirosul greu. Construind o mansarda inainte sa avem o fundatie stabila casa se va prabusi la prima adiere de vant...
O abordare sanatoasa inseamna o buna observare a universului interior, o observare detasata/obiectiva acompaniata de punerea in PRACTICA si ACTIONAREA conform principiilor care spunem ca ne caracterizeaza natura divina: altruismul, deschiderea, iertarea, compasiunea, bunatatea, curajul, puterea, sinceritatea. Pas cu pas, cu rabdare, incredere si acceptare mai ales in momentele grele. Asa putem creste cu adevarat.
Este absolut necesara o integrare a intelegerilor spirituale in viata practica, altfel evolutia si transformarea nu este posibila caci aici se joaca cartile cele mai importante...in viata de zi cu zi, in materialul nostru banal.
Si bineinteles ca aceasta integrare reprezinta unul dintre cele mai dificil de realizat aspecte spirituale dar este si cheia spre o evolutie reala deoarece integrarea revelatiilor spirituale in viata cotidiana implica o renuntare la unele obiceiuri si perspective bine cimentate in timp, in care Eu-ul este foarte ancorat si atasat.
Pana sa fim Dumnezei trebuie sa invatam sa fim oameni.
Chiar daca este vorba de un ADEVAR, aceasta "cadere de acord" cu adevarurile fundamentale -traite de putini, imprumutate si povestite de restu - poate fi reconfortanta la un nivel supreficial, temporar. Este suportul pentru o atitudine pozitiva, increzatoare atata timp cat ne situam in conjuncturi confortabile psihicului si fizicului nostru, ceea ce este foarte bine. Dar oare ne ajuta cu ceva in situatiile mai putin placute si neconfortabile?
Te ajuta cu ceva cand confortul si elementele de siguranta dispar, cand la prima contrazicere, la prima pierdere sau neajuns mental ori material pulsul iti umfla venele, inima incepe sa bata ca nebuna, senzatiile te napadesc din cap pana in picioare si in momentul urmator esti OUT OF CONTROL?
Te ajuta cand in relationarile cu ceilalti dupa primele cuvinte ti-ai si uitat intentia de a imparatasii si a dezvolta o discutie armonioasa si constructiva, alunecand pe nesimtite intr-un joc de suprematie si dominatie de "care pe care" uitand total de Iubire si Pace?
Te ajuta atunci cand iti propui cu determinare si claritate ceva anume, iar in secunda urmatoare te razgandesti si actionezi exact pe dos condus de reactii si forte care decid in locul tau?
Si alte situatii comune din viata de zi cu zi care ne dovedesc, bineinteles ca, de fapt "starea de Dumnezeire" e departe de noi.
Trebuie sa fim foarte corecti si sinceri fata de noi insine, ce vrem de fapt: vrem sa avem dreptate adunand tot mai multa cunoastere sau vrem sa fim fericiti, eliberati de suferinta?
Suntem Dumnezei, dar ne manifestam ca atare sau doar ne place sa facem galagie?
Suntem divini si va vorbesc din proprie experienta, va vorbesc de pe pozitia in care chiar am trait starea de prezenta in afara timpului si materialului, nu in vis, nu in imaginatie, ci in vreo 4 ore de prezenta absoluta cand am vazut toata Iluzia 3D la care-i spunem viata, am vazut toata perfectiunea care ne caracterizeaza, am gustat iubirea neconditionata si fericirea deplina.
Si apoi m-am intors, victorios, complet...o vreme, pana cand durerea si greutatile vietii m-au incercat din nou, relatiile cu familia cu semenii scartaiau in ciuda realizarilor marete. Credeam ca mi-am desavarsit cunoasterea de sine, ca de acum inainte totul va fi lapte si miere, dar m-am trezit intr-un PARADOX greu de acceptat. Nu se poate mi-am spus, repetandu-mi aproape obsesiv in momentele grele: totul e o iluzie, totul e o iluzie, eu sunt perfect, eu sunt lumina.
In zadar, realitatii parea sa nu-i pese de ce vreau eu si mai grav DE CEEA CE SUNT. Durerea era acolo, conflictele persistau in continuare si nimanui nu-i pasa ca suntem Dumnezei care se cearta, Dumnezei care sufera. Si am tras mult in frustari ca "3D-ul ma-sii" nu ma lasa sa ma intorc acasa si am lasat multe lacrimi pana am renuntat si am acceptat ca tot aici sunt, cu voi scriind si impartasind experientele , bucuriile si greutatiile vietii, sperand la o lume mai buna, plecand de jos, de unde ma tinea trufia, aroganta, dorintele, aversiunile, asteptarile. Am tras pana cand am acceptat acest greu PARADOX, pana am inteles ca nu 3D-ul e de vina pentru suferinta mea, ca el saracu face parte la randu-i din creatie si isi are sensu lui. Eu fiind singurul responsabil atunci cand nu imi recunosteam problemele care ma impiedicau sa-mi expandez constiinta, adica sa cresc cu adevarat, nu sa ma autosugestionez in repetitii, credinte sau imaginatie.
Dar e greu sa recunoastem asta, sa ACCEPTAM ca suntem OUT OF CONTROL in multe teste din viata mai ales atunci cand evitam realitatea bazala, asta la care-i spunem Iluzie, care nu e deloc de neglijat, deloc de evitat si ignorat.
E greu sa acceptam cand fugim evitand relationarea cu celilalti ca sunt pe alte cai decat ale noastre, ca impartasesc alte credinte - cand de fapt in relationarea cu ceilalti gasim testele cele mai veritabile, cand de fapt suntem toti pe aceeasi cale, calea Vietii.
E greu de dus si de acceptat viata cu situatiile ei dificile atunci cand defilam cu o proiectie foarte inradacinata despre cum ar trebui sa stea lucrurile, despre cum credem noi ca ar trebui sa simtim si sa traim viata.
Si atunci e mult mai confortabil si la indemana sa cautam alte metode, alte motive si alti vinovati ca sa scapam de suferinta noastra decat sa ACCEPTAM ca de fapt ceea ce caram in noi este adevarata cauza a suferintei.
Chiar aici in Iluzie si in modul cum ne raportam si cum o integram in pachetul vietii sade tot secretul evolutiei umane. Plecand de jos, recunoscand si acceptand adevarata pozitie de pe care ne aflam, intelegand ca suntem limitati nu de un adevar neacceptat si neintegrat in mentalul nostru, ci de probleme reale cu care se confrunta fiecare dintre noi, probleme care ne tin jos in densitatea grea a vibratiei materiale.
Pana nu recunoastem ca avem o problema, n-o putem rezolva.
Iar cand ne imbracam in cuvinte mieroase atunci cand nu e cazul inseamna o negare a problemelor in loc de o recunoastere a lor. E greu parteneriatul cu sinceritatea si cu cat investim mai mult timp in autosugestionari marete cu atat mai greu si mai dureros va fi sa ne recunoastem ca de fapt suntem departe de pacea si libertatea unei constiinte divine.
Cum poti fi perfect cand dorintele si aversiunile te chinuie pana-n maduva oaselor, cum poti fi Dumnezeu cand frica te conduce?
Vorbesc doar in numele meu si de pe o pozitie in care recunosc ca e de munca sustinuta de rabdare, curaj, sinceritate pana sa fiu pe deplin propriul stapan, pana sa fiu fara Frica, permanent in PACE si IUBIRE, iar cei care traiesc deja pe deplin si cu adevarat in constiinta de Dumnezeu ma vor ierta si ma vor intelege daca considera ca gresesc. Desi nu e cazul sa ma explic in fata unei constiinte divine, nu vreau sa-i contest, sa-i contrazic in discutii elaborioase privind natura noastra si realitatea, vreau doar sa invit la echilibru, la o abordare sanatoasa, practica si cu adevarat folositoare pentru bunastarea personala si cea de ansamblu. O abordare ancorata in viata pamanteneasca, cea care inevitabil o vom experimenta pana la finalul vietii.
Si o abordare sanatoasa pentru mine inseamna acceptarea, cercetarea in detaliu si la radacina a slabiciunilor care ne incearca, nu negarea lor.
Mascand un trup nespalat cu o haina de lux nu va opri mirosul greu. Construind o mansarda inainte sa avem o fundatie stabila casa se va prabusi la prima adiere de vant...
O abordare sanatoasa inseamna o buna observare a universului interior, o observare detasata/obiectiva acompaniata de punerea in PRACTICA si ACTIONAREA conform principiilor care spunem ca ne caracterizeaza natura divina: altruismul, deschiderea, iertarea, compasiunea, bunatatea, curajul, puterea, sinceritatea. Pas cu pas, cu rabdare, incredere si acceptare mai ales in momentele grele. Asa putem creste cu adevarat.
Este absolut necesara o integrare a intelegerilor spirituale in viata practica, altfel evolutia si transformarea nu este posibila caci aici se joaca cartile cele mai importante...in viata de zi cu zi, in materialul nostru banal.
Si bineinteles ca aceasta integrare reprezinta unul dintre cele mai dificil de realizat aspecte spirituale dar este si cheia spre o evolutie reala deoarece integrarea revelatiilor spirituale in viata cotidiana implica o renuntare la unele obiceiuri si perspective bine cimentate in timp, in care Eu-ul este foarte ancorat si atasat.
Pana sa fim Dumnezei trebuie sa invatam sa fim oameni.
RSS Feed