Am avut curajul nebun sa ma bag la o tura de mountain bike prin padure cu un prieten pentru care bicicleta este o pasiune mai mare decat a mea pentru fluiere (pt cei care ma cunosc ca sa va dati seama in ce m-am bagat). Numa bine ca se pregateste un eveniment in weekend in care va avea loc si un concurs de mountain bike, asa ca prietenul nebun S.L. ma invita sa inaugram traseul de concurs. No, haidam.
Prima jumate numa urcus, dintre care cele mai abrupte portiuni mergeam pe langa. Adica foaia mica, pinion mare, bine-bine, dar se ridica bicicleta pe o roata la cat e de abrupt...si nici cauciucurile nu ma ajutau fiind de asfalt, in loc de off road. Nu-i bai, gafaiala sa fie si transpiratie...asta ma interesa. Impingeam la bitza, mai alergand in panta, iar S.L parea un spiridus care ajuns fara efort in deal, ar fi fost in stare sa coboare si sa tot urce pe langa mine, tzopaind in sa. Imi vorbeste dar ii raspund in gand ca nu mai am aer si pt cuvinte. Rade de lipsa mea de antrenamnet dar i-o retez amenintandu-l ca-i dau fluierul si rad si eu de el.
Iesim din padure si dam intr-un luminis cu un urcus mai lejer pe coama unui deal. Am gasit o bucata de plaman pt o mica conversatie. Intelepciune pe doua roti...atat cat mi-a permis gafaiala:
S.L: - Stii ce tare-i faza? La inceput progresezi repede, dar apoi ajungi intr-o zona unde performanta se castiga tot mai greu si trebuie perseverenta in antrenament. Si cumva niciodata nu e cum te astepti sa fie...
- Da, prietene....adevar graiesti...niciodata...asteptarile nu sunt....cum primim in realitate...pentru ca... mereu.....asteptam mai repede, mai usor si.... mai comod.
S.L: - Mhhhm!
Se insereaza cand intram iar in padure pe portiunea de coborare..in sfarsit coborare. Si da-i, nu prea tare ca deja nu se mai vede prea bine, abrupt e, cararea ingusta, copaci, spini, trambuline sunt...doar e traseu de coborare pt concurs. Am sarit cateva trambuline, faain, cam periculos aterizam prea pe roata din fata, dar a mers. Se intuneca si traseul o da in portiuni din ce in ce mai abrupte...parca eram mai relaxat la urcare. Sunt brici de atent, dar nu suficient sa vad o groapa mica dar destula cat sa-mi propteasca roata din fata si ma vad ca in Matrix peste cap...am picat pe-o parte, pe coaste...mi-a iesit un geamat de Chewbacca, in loc de "AAAU" si pana sa-mi recapat respiratia ma holbez intr-un maracine care atarna bleg deasupra-mi. Ma ridic, nimic rupt, perfect...daca ma tin trante din astea fara oase rupte e clar ca inca-s tanar. E prea intuneric si ultima portiune e demential de abrupta, ies din padure pe langa bicicleta. S.L. ma asteapta in drum, care spre satisfactia mea imi spune ca a fost prea intuneric si pt el in ultima parte.
- Am cazut mai sus, ii spun. Stii ce-i tare, in ultima saptamana am bagat doua trante serioase cum nu am mai gustat de ani de zile.
S.L: - Foarte bine. Inseamna ca te misti!...genial raspunsul.
Urcusul cu determinarea de a nu renunta, efortul si satisfactia depasirii unui obstacol. Placerea de a cobori si nebunia coborarii pe intuneric, obstacole si socul cazaturii si iara de la capat, cazaturile inevitabile pe calea progresului...O ora de bicicleta in care am vazut viata unui om condensata asemeni unui fractal.
Prima jumate numa urcus, dintre care cele mai abrupte portiuni mergeam pe langa. Adica foaia mica, pinion mare, bine-bine, dar se ridica bicicleta pe o roata la cat e de abrupt...si nici cauciucurile nu ma ajutau fiind de asfalt, in loc de off road. Nu-i bai, gafaiala sa fie si transpiratie...asta ma interesa. Impingeam la bitza, mai alergand in panta, iar S.L parea un spiridus care ajuns fara efort in deal, ar fi fost in stare sa coboare si sa tot urce pe langa mine, tzopaind in sa. Imi vorbeste dar ii raspund in gand ca nu mai am aer si pt cuvinte. Rade de lipsa mea de antrenamnet dar i-o retez amenintandu-l ca-i dau fluierul si rad si eu de el.
Iesim din padure si dam intr-un luminis cu un urcus mai lejer pe coama unui deal. Am gasit o bucata de plaman pt o mica conversatie. Intelepciune pe doua roti...atat cat mi-a permis gafaiala:
S.L: - Stii ce tare-i faza? La inceput progresezi repede, dar apoi ajungi intr-o zona unde performanta se castiga tot mai greu si trebuie perseverenta in antrenament. Si cumva niciodata nu e cum te astepti sa fie...
- Da, prietene....adevar graiesti...niciodata...asteptarile nu sunt....cum primim in realitate...pentru ca... mereu.....asteptam mai repede, mai usor si.... mai comod.
S.L: - Mhhhm!
Se insereaza cand intram iar in padure pe portiunea de coborare..in sfarsit coborare. Si da-i, nu prea tare ca deja nu se mai vede prea bine, abrupt e, cararea ingusta, copaci, spini, trambuline sunt...doar e traseu de coborare pt concurs. Am sarit cateva trambuline, faain, cam periculos aterizam prea pe roata din fata, dar a mers. Se intuneca si traseul o da in portiuni din ce in ce mai abrupte...parca eram mai relaxat la urcare. Sunt brici de atent, dar nu suficient sa vad o groapa mica dar destula cat sa-mi propteasca roata din fata si ma vad ca in Matrix peste cap...am picat pe-o parte, pe coaste...mi-a iesit un geamat de Chewbacca, in loc de "AAAU" si pana sa-mi recapat respiratia ma holbez intr-un maracine care atarna bleg deasupra-mi. Ma ridic, nimic rupt, perfect...daca ma tin trante din astea fara oase rupte e clar ca inca-s tanar. E prea intuneric si ultima portiune e demential de abrupta, ies din padure pe langa bicicleta. S.L. ma asteapta in drum, care spre satisfactia mea imi spune ca a fost prea intuneric si pt el in ultima parte.
- Am cazut mai sus, ii spun. Stii ce-i tare, in ultima saptamana am bagat doua trante serioase cum nu am mai gustat de ani de zile.
S.L: - Foarte bine. Inseamna ca te misti!...genial raspunsul.
Urcusul cu determinarea de a nu renunta, efortul si satisfactia depasirii unui obstacol. Placerea de a cobori si nebunia coborarii pe intuneric, obstacole si socul cazaturii si iara de la capat, cazaturile inevitabile pe calea progresului...O ora de bicicleta in care am vazut viata unui om condensata asemeni unui fractal.
RSS Feed